Porunca domnească a lui Alexandru Dimitrie Ghica Voievod către Eforia Şcoalelor pentru înfiinţarea la Bucureşti a Muzeului de Istorie Naturală şi Antichităţi pe baza proiectului redactat de donatorul colecţiilor, Marele vornic Mihalache Ghica ( 3 noiembrie 1834).

Din 1837 conservator (director) al muzeului este numit Carol (Scarlat) Wallenstein prin grija căruia sporesc colecţiile care includ curiozităţi naturale (colecţii de minerale, fosile, moluşte, peşti, păsări şi mamifere), piese arheologice, sculpturi şi monede greco-romane şi bizantine. Carol (Scarlat) Wallenstein avea obligaţia de a face inventarierea şi sistematizarea colecţiilor, de a asigura conservarea acestora şi de a fi prezent în muzeu între anumite ore pentru a se putea asigura vizitarea muzeului. Ulterior, colecţiile de ştiinţele naturii au fost separate de restul obiectelor constituind bazele Muzeului de Zoologie şi Mineralogie. Activitatea muzeală şi ştiinţifică era susţinută prin gazeta politică şi literară Curierul românesc şi prin săptămânalul Muzeu naţional, care a apărut între 1836 - 1838. În 1837 banul Mihalache Ghica, în calitate de vornic al “Treburilor din lăuntru” (ministru de interne), propune, şi domnitorul Alexandru Ghica aprobă, ca antichităţile găsite în ţară să meargă la nou înfiinţatul muzeu. Câţiva ani mai târziu titulatura muzeului a fost schimbată, fiind numit Muzeul Naţional, aşa cum apare într-un raport al Eforiei Şcoalelor din 8 mai 1846. Această schimbare nu este întâmplătoare, fiind în concordanţă cu mişcarea de emancipare naţională, fenomen specific ţărilor europene din centrul şi estul Europei în secolul al XIX-lea care se manifestă şi prin apariţia unor muzee naţionale.

Reglementările legale sub litera cărora funcţiona Muzeul Naţional de Antichităţi de la Bucureşti permitea obţinerea unor piese prin schimb. Astfel, la 1846, au fost trimise monede la Cabinetul imperial de la Viena, iar muzeul primea o colecţie de entomologie şi cochilii (cca. 10.000 de obiecte). Colecţiile sporesc şi prin donaţii aşa, cum este cazul medaliilor primite de la Consiliul general al Franţei în 1839, medalii referitoare la regii Franţei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. În anul 1862 generalul N. Mavros dona o importantă colecţie compusă din 4.000 de monede, statui, basoreliefuri, antichităţi egiptene, ceramică elenă şi etruscă, dar şi ceramică descoperită pe plan local. Spaţiul destinat muzeului se dovedise insuficient fiind cumpărate case alăturate.

Eforiei Şcoalelor în care au fost adăpostite colecţiile între 1859 - 1864. Ulterior colecţiile au fost mutate la Palatul Universităţii. Instituţia a intrat într-o nouă etapă de activitate în urma Decretului lui Alexandru Ioan Cuza din 25 noiembrie 1864 privind aprobarea ”Regulamentului pentru administrarea şi organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti”, tutelat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, avându-l drept conservator pe Alexandru Russo şi fiind diriguit de un Comitet arheologic. Inaugurarea Muzeului de Antichităţi a avut loc la 29 august 1865, noul conservator fiind Alecsandru Russo, care şi-a desfăşurat activitatea între 1865 - 1876.

Decretul prin care se aprobă „Regulamentul pentru administrarea şi organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti”, dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 25 noiembrie 1864.

Primele preocupări privind evidenţa colecţiilor datează încă din 1867, când se realizează primul catalog al muzeului, cu o descriere sumară, dar corectă din punct de vedere ştiinţific a 744 de piese. În 1870 cel de-al doilea inventar al muzeului întocmit de Alecsandru Russo menţiona un număr de 8.390 de piese grupate în patru colecţii: antică, eclesiastică, numismatică, rarităţi şi curiozităţi. Colecţiile de arheologie şi numismatică sporesc considerabil între anii 1864 - 1880 prin achiziţii, donaţii şi descoperiri, aşa cum o dovedeşte inventarul întocmit în 1880 de Gr. Tocilescu. Muzeul Naţional de Antichităţi avea atribuţia de “a înfiinţa şi dirige escursiunile şi cercetările arheologice în ţară”, întărită şi ca urmare a promulgării, la 10 aprilie 1874, a “Regulamentului asupra esplorărilor şi cumpărărilor de obiecte antice”. Patrimoniul instituţiei a fost îmbogăţit şi prin includerea unor prestigioase colecţii particulare obţinute prin donaţie sau achiziţie: Pappazoglu, Bolliac, Sturza, Rosetti, Kretzulescu, Cantilli, Casotti, Kogălniceanu, Enciulescu, Beldiceanu, Butculescu, Zamfirescu, Lenş, Solacolu, Vendelin, Ardos, Mititelu, Slobozianu, Lucaciu, Tzigara-Samurcaş, colecţia de vase greceşti de la muzeul Kalinderu, unele piese din colecţia M. Sutzu preluate de la Academia Română, obiecte din vechile colecţii ale Universităţii, din colecţia muzeului Saint Georges etc.

Ca urmare a secularizării averilor mănăstirești în anul 1863, cele mai importante obiecte de artă din mănăstirile din Oltenia (Tismana, Bistrița, Cozia etc.) au trecut în colecțiile Muzeului Național de Antichități, reorganizate de A. Odobescu. Succesorul acestuia, G. Tocilescu, a continuat preluarea obiectelor de artă din mănăstiri. Din colecţiile Muzeului Naţional de Antichităţi numeroase piese au fost prezentate la expoziţiile universale. Astfel, la Expoziţia internaţională de la Paris din 1867 au fost prezentate Tezaurul de la Pietroasa şi obiecte bisericeşti provenite de la mănăstirile Bistriţa, Horezu, Căldăruşani, Cozia, Govora, Cotroceni, Curtea de Argeş.

Din 1876 Muzeul Naţional de Antichităţi are noi secţii: cea a porturilor naţionale, a tablourilor istorice naţionale, de geme şi camee, precum şi cea industrială, structură aprobată de ministrul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, Titu Maiorescu. Secţiunea de artă populară a fost îmbogăţită prin strădania institutorului Apostol Mărgărit, între 1878 - 1880, cu numeroase piese de port şi cu instrumente muzicale strânse de Theodor Burada.

Expoziţia de arheologie organizată în holul Casei Macca.

În timpul regimului comunist o parte dintre vechile colecţii ale MNA au fost transferate Muzeului Naţional de Istorie a RSR înfiinţat în anul 1971. După 1975 Institutul de Arheologie a avut drept foruri tutelare Universitatea din Bucureşti şi Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice revenind printre institutele Academiei Române în anul 1990. În prezent, Muzeul Naţional de Antichităţi în virtutea Hotărârii Biroului Prezidiului Academiei Române din 22 mai 1990 fiinţează ca un sector distinct în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” conservând o parte din vechile colecţii şi arhivele documentare aferente.

Patrimoniul arheologic actual al institutului cuprinde, pe lângă vechile colecţii de antichităţi egiptene, de vase miceniene, cipriote, italiote şi atice, de opaiţe şi sticlărie romane, de inscripţii şi monede, importante descoperiri de piese arheologice, păstrând organizarea în colecţii de studiu, pe criterii topografice şi cronologice, de la artefactele paleolitice până la cele medievale târzii, precum şi piese epigrafice, arhitecturale, sculpturale, numismatice, fiind îmbogăţit prin donaţiile şi achiziţiile adăugate fondului iniţial şi, mai ales, prin continuarea programului de cercetări arheologice al institutului, sursă a constituirii unor importante colecţii de studiu destinate cu precădere specialiştilor în domeniu. Realizarea unor condiţii corespunzătoare de păstrare şi îngrijire a acestui patrimoniu şi valorificarea sa, atât sub aspect ştiinţific, cât şi muzeistic, ar putea reprezenta o sugestie nu lipsită de temei în încercarea de evidenţiere a „utilităţii sociale” a cercetării arheologice.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Oana Damian, De la Muzeul Naţional de Antichităţi la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, http://www.instarhparvan.ro

Ioan Opriş, Provocarea noilor muzeografii, Brăila, 2008.

Ioan Opriş, Transmuseographia, Bucureşti, 2003.

Alexandru Păunescu, Din istoria arheologiei româneşti pe baza unor documente de arhivă, Bucureşti, 2003.

Aurel Papadopol, Muzeului de Istorie Naturală “Grigore. Antipa” la aniversarea a 150 de ani, Revista Muzeelor şi Monumentelor, 2, 1985, p. 47-58.

Panait I. Panait, Din istoria muzeologiei româneşti, Revista Muzeelor, 4, 1978

Dorin Popescu, Centenarul Muzeului Național de Antichități, Revista muzeelor, 4, 1964, p. 345-348.

Constanţa Ştirbu, Documente inedite din sec. al XIX-lea privind unele descoperiri monetare, Cercetări numismatice, 3, 1980, p. 149-172.

Radu Vulpe, Vasile Pârvan directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, Revista Muzeelor, 1967

Radu Vulpe, Muzeul Naţional de antichităţi, Boabe de grîu, nr. 3, mai 1930